Cine altul decât Isus?

“Cine cugetă la Cuvântul Domnului găseşte fericirea, şi cine se încrede în Domnul este fericit. –”
Biblia, Proverbe 16:20

Cine altul decât ISUS poate fericire da?
Bun, milos şi scump e ISUS, El pe veci e partea mea.

Tot ce sufletu-mi tresaltă,
E ISUS, Ce m-a salvat.
El din zeci de mii rămâne
Cel mai scump şi minunat.

Ce măreaţă e-ndurarea harului de necuprins,
Mai adâncă decât marea, trece peste ceru-ntins.

Tot ce sufletu-mi tresaltă,
E ISUS, Ce m-a salvat.
El din zeci de mii rămâne
Cel mai scump şi minunat.

Ce salvare minunată pentru noi a pregătit,
De păcatele murdare hainele ni le-a albit.

Tot ce sufletu-mi tresaltă,
E ISUS, Ce m-a salvat.
El din zeci de mii rămâne
Cel mai scump şi minunat.

Orice grijă cât de mare mâna Lui o va lua,
Lângă El eu am salvare, El e totu-n viaţa mea

Lângă râul vieţii-n ceruri când voi sta încoronat
Voi cânta şi eu cu sfinţii, Slavă, Slavă ne-ncetat

Tot ce sufletu-mi tresaltă,
E ISUS ce m-a salvat
El din zeci de mii rămâne
Cel mai scump şi minunat

Dragostea lui Dumnezeu

Imaginea poate fi printată pe un carton colorat şi obţineţi astfel un frumos semn de carte, cu un mesaj din partea lui Dumnezeu, care şi-a aratat dragostea faţă de noi într-un mod unic, dăriund pe singurul Lui Fiu pentru mine şi pentru tine. Dumnezeul nostru este cu adevărat minunat! Binecuvântat să fie El!

(Triumfala) Înviere

Triumfala Înviere
e binecuvântată
an de an,
şi un adânc fior
se-aşterne,
căci ea
vorbeşte
oricui
vrea,
oricui
doreşte
să stea o clipă
să asculte
un tainic,
sfânt,
sublim mesaj
al Dragostei eterne,
al dragostei
ce se jertfeşte.
*
Triumfala Înviere
şopteşte-n taină
un secret,
că dragostea,
pe sine
se jertfeşte,
iar
apogeul
nu-i în treacăt,
o faptă bună,
un cuvânt,
ci
cruce grea,
şi spini…
povară!
obscur şi rece -
un mormânt.
*

O triumfală înviere
dar
mai întâi
grozav sfârşit…
căci
de-nviere
are
parte
doar cel
ce moare,
cel
ce iubeşte
desăvârşit.
*
O triumfală înviere,
mesajul ei
ne-ndeamnă
să împlinim,
şi
să trăim
ce Dragostea a poruncit,
aşa cum
ea,
Dragostea,
pentru noi,
s-a dăruit,
aşa şi noi
azi,
şi-n fiecare zi
să o iubim,
să ne iubim,
în adevăr,
pân` la sfârşit!

(poezie publicată şi în Sibiul universitar în 2010)

loving God…

„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta”; iată porunca dintâi. Iar a doua este următoarea: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Nu este altă poruncă mai mare decât acestea.”

Marcu 12:30, 31

dragoste de sine?

Cred că o mare problemă a zilelor noastre (printre multe altele) este lipsa unei viziuni clare asupra vieţii, asupra scopurilor şi ordinii lucrurilor, şi mai ales lipsa unei cunoașteri reale a lui Dumnezeu, a cuvântului Său. Odată cu creşterea rapidă a fluxului comunicării, pe lângă informaţiile autentice, s-au strecurat şi numeroase imitaţii, copii nereuşite ale adevărurilor fundamentale, chiar distorsionări ale lor. Iată un exemplu de filosofie cu o subtilă erezie…(pe care am auzit-o chiar din partea unor creştini)

“ca sa Il iubim pe Dumnezeu trebuie sa iubim oamenii
si ca sa iubim oamenii trebuie sa ne iubim pe noi insine.”

Aparent, totul e în regulă cu citatul de mai sus… vorbește despre Dumnezeu, dragoste şi oameni.

Ideea pare biblică, probabil o încercare de parafrazare a versetelor:

„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta”; iată porunca dintâi. Iar a doua este următoarea: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Nu este altă poruncă mai mare decât acestea.” ( Marcu 12:30, 31)

Dacă meditezi ceva mai mult, descoperi că este totuşi o problemă cu citatul de mai sus. Problema este ordinea lucrurilor, relaţia cauză-efect fiind total inversată:

În citat,  iubirea de sine (cauză)=>iubire de oameni (efect , devine şi cauză) => iubire de Dumnezeu

Ideea în original e aceasta:

*iubire de Dumnezeu (poruncă)

*iubire de oameni(poruncă)

 *iubire de sine (constantă)

Ordinea lor sugerează importanța şi modul în care acestea ar trebui trăte în viaţa noastră. De fapt, Dragostea lui Dumnezeu este sursa unei iubirii autentice, pentru că El este Dragoste. Apoi, numai iubindu-L pe El, îi poţi iubi în mod real şi corect pe semeni, şi desigur, iubindu-L pe Dumnezeu, vei găsi echilibrul pentru o iubire de sine echilibrată, în aşa fel încât să recunoşti valoarea ta, în ochii lui Dumnezeu, dar să nu cazi în capcana eco- şi ego-centrismului. Totul pleacă de la  dragostea faţă de Dumnezeu, şi nu de la dragostea faţă de noi. Dacă îl iubim pe Dumnezeu, aceasta va genera două efecte: o iubire de semeni autentică şi o iubire de sine echilibrată, de asemenea, autentică.

Cu alte cuvinte:

iubire de Dumneze (cauză) => iubire de semeni autentică (efect)

                                        => iubire de sine echilibrată (efect).

Cred că forma corectă a ideei ar fi:

Ca să îi putem iubi pe oameni aşa cum ne iubim pe noi înşine, trebuie să-L iubim pe Dumnezeu. Iubindu-L pe El, vom ştii să ne iubim şi pe noi înşine.

Ideea iubirii lui Dumnezeu deasupra a orice alceva nu-mi aparţine, ci este expusă în Biblie, trăită de Domnul Isus şi ucenicii Lui şi cerută în mod explicit tutror copiilor Lui. Nu am găsit nicăieri în Biblie, ideea că dragostea pentru Dumnezeu ar fi condiţionată de modul în care ne iubim pe noi.

Aşadar, dragostea noastră trebuie să o îndreptă spre Creatorul nostru, spre Domnul Dumnezeu, iar celalte vor veni ca o urmare firească a lucrurilor.

God bless us

Ce sărbătorim de Paşte? (2)

…

Cine a scris Biblia?

“Poporul Meu piere din lipsă de cunoştinţă…” Osea 4:6

să râzi sau să plângi??

Reacții:

Românul pravoslavnic

de Andrei Pleşu

Circulă pe „YouTube” un reportaj amuţitor realizat de Prahova TV. Într-un sat oarecare, un tânăr reporter îi întreabă pe trecători dacă ştiu cine a scris Biblia. Să fiu slujbaş al Bisericii, preot, teolog sau profesor, aş cădea, după cele şase minute ale reportajului, într-o neagră nevroză. Drept-credincioşii autohtoni, cei care rup hainele aproapelui pentru o fiolă de apă sfinţită, cei care stau la rând cu zilele ca să mângâie moaşte de sfinţi, cei care pun Biserica pe primul loc în ierarhia încrederii lor, n-au nici cea mai mică idee despre Cartea Sfântă a religiei pe care o practică. Cei  mai cinstiţi recunosc că nu-i cunosc autorul, ba chiar că n-au citit-o niciodată. Dar hai să zicem că problema autorlâcului, când vorbim de un text sacru, e o problemă sofisticată şi că un enoriaş din popor se poate mântui fără să intre în asemenea fineţuri. În definitiv, dacă duce o viaţă decentă, dacă merge regulat la biserică şi dacă respectă datina, poate spera, cu oarecare îndreptăţire, să fie bine privit la Judecata Finală. Vorba lui Thomas à Kempis: la sfârşitul vremurilor nu te întreabă nimeni câte cărţi ai citit…

Nu mă grăbesc, prin urmare, să condamn ignoranţa oamenilor simpli, deşi mi-e greu să privesc înţelegător spre parohul care nu se simte obligat să o trateze. Mai mult decât răspunsurile celor care nu ştiu, mă îngrijorează însă răspunsurile celor care cred că ştiu sau fac supoziţii „plauzibile”, după ureche, după ce aud pe la televizor sau după ce li se pare lor că sună „patriotic”. Căci aici nu mai e vorba de educaţie religioasă lacunară, ci de un fals spiritual întreţinut de mai multe instituţii, între care şcoala, politica şi o anumită presă nu sunt cele mai inocente.

Cei mai mulţi dintre cei întrebaţi sunt aproape siguri că Biblia (pronunţată uneori „Blibia”) a fost scrisă de un român. Atâta li s-a tot spus, pe toate canalele de comunicare, că suntem buricul pământului, că avem o relaţie specială cu Dumnezeu şi cu soarta, că „noi suntem români” şi că i-am bătut pe toţi cotropitorii, încât nu-şimai pot închipui vreo ispravă notabilă care să nu ne fi trecut prin mână. Şi dacă autorul Bibliei e un român, atunci musai să fie Eminescu. Că doar e ăl mai mare din toţi. Majoritatea prahovenilor din satul cu pricina cad de acord că „Blibia” e scrisă de Eminescu, la care s-ar putea adăuga unele contribuţii ale lui Alecsandri şi Ion Creangă. Iată rezultatul nătângei îndoctrinări practicate în şcolile noastre de decenii: Eminescu-voievod,  Eminescu-sfânt, Eminescu şi poporul… Un poet extraordinar îngropat sistematic într-un morman incult de exaltări şi temenele. E cu siguranţă genul de „posteritate” care l-ar fi scos din minţi. Un alt „intervievat” răspunde scurt: „Biblia a scris-o popa”. „Popa din sat?” – întreabă perfid reporterul. „Aş, nici vorbă!” – sună răspunsul. „Ăsta e un hoţ”. Trebuie să fie ăla din Târgovişte”. „Preotul nu stă de vorbă cu noi!” – zice altul. În treacăt, apare şi ideea că „preoţii noştri nu sunt în stare să scrie aşa ceva!”. Cum vedem, când e vorba de preotul local, patriotismul enoriaşilor se mai smochineşte…

Dintre toţi interlocutorii reporterului prahovean, unul singur răspunde convenabil: „Păi cine s-o scrie? Dumnezeu. Şi Fiul Lui, Iisus Hristos”. Omul are o înfăţişare mai curând jalnică. Pare niţel băut şi, în mod sigur, nu face parte din „elita” locului. Apariţia lui are, tocmai de aceea, frăgezimea unei parabole. Bunul Samaritean ridicându-se deasupra leviţilor. Păcătosul mântuit şi mântuindu-i pe toţi cu smerenia lui.

(în Adevarul - 20 aprilie 2011)

Ce sărbătorim de Paşte?

Iata nişte răspunsuri…

hm….interesant…

Voi ce credeti?

Ce ne face să fim trişti?

“Ceea ce face orașele mari să fie atât de triste este că fiecare om vrea să fie fericit, iar șansele scad pe măsură ce dorința creşte, căutarea fericirii indică distanța de rai, gradul căderii umane.” Emil Cioran

“…eu cunosc o singură tristeţe: accea de a nu fi sfânt.” Arhimandritul Giuş

Caut printre ei un om..

“Caut printre ei un om care să înalţe un zid şi să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea pentru ţară, ca să n-o nimicesc; dar nu găsesc niciunul!”

Ezechiel 22:30

      Cineva mi-a mărturisit ieri că, privind retrospectiv la viaţa lui, nu poate spune alceva decît că a fost o viaţă de “câine“. În cea mai mare parte a vieţii a experimentat doar egoismul celorlalţi, mândria, ipocrizia, înșelarea, şi multe altele. Dumnezeu nu se află în ecuaţia vieţii lui (în sensul că deşi ştie despre El, nu l-a acceptat în viaţa lui personală), şi acum, făcându-şi calculele, asta e tot ce vede…o viaţa fără nici o deosebire de a unui animal..şi imediat m-am gândit..ei bine, viața a fost aşa tocmai pentru că Dumnezeu a fost lăsat afară.  Când omul renunţă la Dumnezeu, atunci pe drept vorbind, nu se deosebește mult de celelalte animale, uneori le poate depășii, în sensul negativ al cuvântului. Motivul e simplu, dacă credem că suntem doar o altă specie animală, evoluați din forme primitive de viaţă, atunci singura soluţie e să ne comportăm ca atare, şi atunci regula de viață este cel mai puternic câștigă (orice ar putea însemna “cel mai puternic”: cel care cunoaşte, bate, minte, înșală , domină (etc) cel mai mult). Atunci, viata se reduce doar la o lupta de supravietuire…si atât!

“Mântuitorul e mult mai generos” spune Petre Ţutea citând paragraful din Matei 5 cu v. 48, “Voi fiţi, dar, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.”

Dacă însă acceptăm adevărul revelaţiei divine, adevărul existenţei Demiurgului şi îl invităm să facă parte din viaţa noastră personală, totul se schimbă, absolut totul!

Descoperi că ai fost creat cu un scop mult superior, că ai fost creat pentru veşnicie. Când te întâlneşti cu Dumnezeu, te descoperi mai bine pe tine, îţi redescoperi natura umană. Abia atunci eşti cu-adevărat om. Doar acceptând ideea că Dumnezeu, Cel ce este, te-a creat după chipul şi asemănarea Lui, poţi depăşi condiţia animalică. Mântuitorul spune”Fiţi desăvârşiţi…” Înţelegem de aici că lucrul acesta este posibil…putem semăna cu Dumnezeu, putem fi ca El, iubind ceea ce El iubeşte, trăind în sfinţenie, în curăţie, în adevăr, putem încerca să semănăm cu El, în fiecare zi mai mult, până la desăvîrşire. E extraordinară perspectiva asta! Putem tânji spre desăvârșire, putem depășii condiția instinctuală, putem fi oameni! O altă veste bună ne-o scrie apostolul Pavel: “Pot totul în Hristos care mă întăreşte.” Filipeni 4:13

În drumul acesta spre desăvârşire nu suntem singuri, nici nu trebuie să fie aşa. Domnul Isus e cu noi, ne întăreşte, ne ajută, ne dă putere să progresăm în desăvrşire, în iubire, în ascultare, în sfinţenie, în tot ce e frumos şi bine (frumosul e întotdeuna legat de bine, şi tot ce e frumos, trebuie să fie şi bine).

Asta e vestea bună, suntem creați pentru veșnicie, iar viața asta e un drum spre desăvârșire în asemănarea noastră cu Creatorul nostru.

Cei ce înţeleg această realitate pot mărturisii că viaţa este frumoasă şi că merită trăită cu şi lângă Dumnezeu.

Proabil se naşte întrebarea: Dacă Dumnezeu, care e desăvârșit şi ne-a creat şi pe noi după chipul şi asemănarea Lui, cum se face că ne naştem în cursa spre desăvârşire? e o întrebare bună, asupra cărei vom medita înt-un alt articol.

Până atunci, să ne bucurăm de viaţă, să ne bucurăm că suntem oameni şi să trăim ca atare.

Concluzie:

omul fără Dumnezeu => animal evoluat;

omul cu Dumnezeu =>om – făptură veşnică, cu posibilitate de desăvârşire.

God bless us